Anatol Codru

Anatol Codru
1 mai 1936 - 17 august 2010

Anatol Codru s-a născut la data de 1 mai 1936, în satul Molovata Nouă din raionul Dubăsari. După absolvirea a șapte clase primare în satul natal, a urmat școala medie în orașul Dubăsari, apoi Facultatea de Litere a Universității de Stat din Chișinău (1958-1963). A urmat ulterior cursurile superioare de regie la Moscova (1969-1971).

Pe când era student, a debutat ca poet cu volumul de versuri Nopți albastre (1962). A urmat publicarea a încă șase volume de versuri: Îndărătnicia pietrei (1967), Feciori (1971), Portret în piatră (1978), Piatra de citire (1980), Mitul personal (1986) și Bolta cuvântului (1997).

S-a remarcat ca regizor de filme documentare. Primul său film a fost realizat în anul 1968 și s-a intitulat Trânta. Începând din anul 1971 a lucrat ca regizor la studioul cinematografic "Moldova-film". La Congresele VII, VIII și IX ale Uniunii Cineaștilor (din 1993, 1998 și 2003), Anatol Codru a fost ales și apoi reales ca președinte al Uniunii Cineaștilor din Republica Moldova.

A obținut mai multe premii pentru filmele documentare realizate și anume: Premiul I pentru regie la Festivalul de filme din orașul Minsk (1968) pentru filmul Trânta, Diploma Pentru cea mai bună regie la Festivalul republican de filme Cocostârcul de argint (ediția I-a, 1978) pentru filmul Balada prietenului meu, Diploma Pentru cea mai buna regie la Festivalul republican de filme Cocostârcul de argint (ediția II-a, 1981) pentru filmul Letopisețul destinului nostru, Diploma Pentru cel mai bun film de popularizare a științei și Premiul Cocostârcul de argint la Festivalul republican de filme (ediția IV-a, 1983) pentru filmul Pușkin în Moldova, Marele Premiu la Festivalul Internațional de filme din orașul Ostravo (Cehoslovacia, 1990) pentru filmul Sint acuzați martorii și Premiul Mihai Eminescu (Suceava, 1992) pentru filmul Mihai Eminescu.

Anatol Codru a fost ales ca membru de onoare al Academiei Internaționale de Film "Nika" din Rusia, membru de onoare al Academiei de Științe a Republicii Moldova, specialitatea Literatură, regie de film. De asemenea, i s-a conferit titlul de doctor honoris causa de către Academia Internațională de drept economic și arta filmului.

În anii de emancipare naționala, Anatol Codru s-a aflat în primele rânduri ale militanţilor pentru renaşterea conştiinţei civice şi naţionale, pentru promovarea şi afirmarea valorilor perene ale limbii, culturii şi istoriei românilor. Opera lui Anatol Codru va rămâne în patrimoniul culturii naţionale, iar amintirea omului, prietenului şi colegului va fi mereu neîntinată în inimile celor care l-au cunoscut şi apreciat.

Poet, patriot şi mare român

Atunci când cineva din Republica Moldova este întrebat: “Cine este cel mai mare poet contemporan al vostru?”, de regulă, urmează răspunsul: Grigore Vieru. Eu, însă, ezit cu răspunsul la această întrebare, căci îmi vine greu să aleg între doi mari poeţi: Grigore Vieru şi Anatol Codru.
Grigore Vieru stăpâneşte secretele uimitoarei frumuseţi a simplităţii folclorice. Anatol Codru este autorul unei poezii cu o nemaipomenită densitate de idei şi metafore. Anume despre el, despre poetul-academician Anatol Codru, aş vrea să vorbesc azi cititorului acestei publicaţii. Dar nu ca poet aş vrea să-l descriu. Şi nici ca regizor. Acest lucru îl pot face cărţile şi filmele lui. Aş vrea să-l prezint ca exponent al mult pătimitei Transnistrii.
S-a născut la 1 mai 1936, în Malovata - Dubăsari. Cu referire la originea sa, la una din întâlnirile cu cititorii, Anatol Codru povestea: “…Străbunicul meu a fost român. La 1876, după ce s-a terminat războiul ruso-turc, la care au participat şi au căzut mulţi români, a venit cu oştile căzăceşti până în Ekaterinoslav. Învăţase într-un an de zile limba rusă. Marele dor de ţară îl făcu să pornească pe jos către casă. În Transnistria o întâlni pe străbunica mea şi, găsind-o foarte frumoasă, i-a propus căsătorie. La care ea îi răspunse: . Toate acestea mi le-a povestit mama, ea, la rândul ei, aflându-le de la bunelul.”
Despre anul 1918, Anatol Codru deapănă alte amintiri, culese de asemenea de la cei vârstnici: “Este un an crucial pentru românii din Basarabia şi un an de mare jale şi de mare dor pentru românii din Transnistria. În satul meu, Malovata-Veche, satul părinţilor mei, a luat fiinţă cunoscutul cântec folcloric:

La Nistru, la mărgioară,
Se strâng frații grămăjoară,
Printre fraţi – o surioară
Şi plâng toţi de se omoară:
Nistrule, apă-vioară,
Facete-ai neagră cerneală,
Să scriu mamei o scrisoare,
Să spun mamei ce mă doare.

Era despărţirea, intrată în istorie. Aşa am ajuns să vorbim despre Ţara Mare şi Ţara Mică. Dar, cum spunea Nicolae Iorga, România este înconjurată de români.
Ce vom face noi acum cu românii din Transnistria? Şi ce am făcut noi şi până aici cu cele aproape o sută de sate româneşti care au răsărit, prin secole, până la Bug şi în care astăzi nu mai vezi români? Dacă noi nu vom urma sfatul contemporanului nostru, al marelui cetăţean şi român Nicolae Dabija, că trebuie să ne trezim, dacă nu ne vom trezi satele şi oraşele, atunci lumea românească din Basarabia va pieri. Nu vom mai şti de numele “român” pe aceste pământuri.
Să dea Dumnezeu să ne trezim. Să ne trezim, căci avem sprijinul tuturor românilor, din toată lumea. Şi nu numai a românilor, ci a oamenilor curaţi şi cinstiţi din lumea întreagă.
Îndemnul la deşteptare al lui Anatol Codru este susţinut adesea prin propriul exemplu. În vara anului 2004, bunăoară, când jurnaliştii protestatari de la Compania “Teleradio-Moldova” au declarat greva foamei, protestând împotriva cenzurii şi a încălcării elementarelor drepturi democratice, lor li s-a alăturat şi acest mare patriot, în pofida vârstei înaintate şi a sănătăţii precare. A fost un exemplu ieşit din comun, când un poet-academician face greva foamei, iar autorităţile nu-i acordă nicio atenţie, nici chiar în momentul când, agravându-i-se starea sănătăţii, este luat la spital.
Întâlnirile poetului Anatol Codru cu cititorii se transformă în adevărate sărbători. Cuvântul lui, purtător de mobilizatoare încărcătură patriotică, este aşteptat pretutindeni. Alături de el ne amintim de origini, de neam, de istorie:

Ce iarbă înaltă! Să n-o mai tăiați,
S-o trecem cu luntrea, c-ajungem la mare.
Ce iarbă înaltă! – Au fost îngropați
Străbunii noștri cu bărbile-afară…

Ce iarbă, ce holdă, ce rai necuprins,
Ce verde! … Ce coase se-aud mai aproape,
Ce rouă fierbinte: străbunii au plâns
La ceasul, când fost-au de vii să se-ngroape.

Pe culmi,
La cetate,
Ţepoase-n ambiția lor, suverane,

Ultima poezie ai lui Anatol Codru:

Rămurel, frunză de nuc,
Tot ca tine mă usuc
Şi ca tine-o să mă duc
Unde mi-a fost scris…
Şi-o să-ajung atunci departe,
O s-ajung în nicăieri,
Unde nu-i nici azi, nici ieri,
Unde nu-i nici început,
Nici sfârşit şi nici demult,
Unde totul e nimic
Şi e frig, e frig, e frig.
Şi eu, cel fără de sine,
N-o să mă mai văd cu mine.
Ţipă-n noapte o nălucă -
Luna, alungând o cioară.
Mă aşteaptă jos, la scară,
Omul negru să mă duc.
Deci, rămâi, lume, cu bine,
Sănătate de la mine,
Spor la toate, pe curând -
Unde nu ne vom vedea nicicând.
Parcă-aud şi azi la Putna toaca,
Mi-a sunat ceasul şi veacul,
Draga-mi face cu năframa:
Iată, am trecut şi vama.

Ion Gheorghita

Ion Gheorghița

03.04.1939 - 28.11.1991

Poetul s-a nascut pe 3 aprilie 1939 in satul Larga, judetul Cernauti. Dupa absolvirea Universitatii din Cernauti, a lucrat redactor la ziarul „Zorile Bucovinei”, redactor la revista „Moldova”, redactor-sef al Colegiului de traducere al USM. A semnat mai multe volume de versuri, majoritatea dintre care pentru copii, dar si dramaturgie, si publicistica.
Pe 3 aprilie 2009 poetul ar fi împlinit 70 de ani și cu aceasta ocazia în Sala cu Cămin a Uniunii Scriitorilor din Moldova a fost organizata o ceremonie de comemorare la care au luat cuvântul mai multi oameni de litere: acad. Mihai Cimpoi, Arcadie Suceveanu, Dumitru Matcovschi, Elena Vatamanu-Curecheru, Haralambie Moraru, Vasile Tarateanu, Dumitru Apetri, Sergiu Nuca, Valeriu Nazar, Lucia Gheorghita, soția regretatului scriitor, s.a. S-a vorbit în contradictoriu, dar toti cei care au luat cuvântul au accentuat meritele lui Ion Gheorghiță în anii mișcării de eliberare si renaștere naționala.
Cu ocazia aniversarii, a fost editat volumul selectiv de versuri „Întemeierea frunzelor”, selecție și prefața de acad. Mihai Cimpoi. In prefața cărții, președintele Uniunii Scriitorilor menționează, intre altele, ca Ion Gheorghiță „a fost un spirit rector al reînnoirilor in perioada Renașterii basarabene, făcând sa fie promovat adevărul despre noi, cei de la „marginea câmpiei” romane”.
Poetul martir Ion Gheorghița a fost asasinat de persoane necunoscute la 28 noiembrie 1991.

Mihail Garaz

Mihail Garaz

13.10.1930 - 14.07.1990

S-a nascut in Susleni, Orhei, pe 13 septembrie 1930. Absolvent al Facultatii de Stiinte Naturale a Institutului Pedagocic din Tiraaspol, activeaza ca profesor de biologie si chimie. In 1967 devine membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
Activeaza intre anii 1971-1975 in cadrul Academiei de stiinte.

S-a remarcat prin activitatea sa de ecolog, pedagog si publicist, militand pentru unitatea romanilor si trezirea sentimentului national, fapt care i-a adus moartea, fiind asasinat pe 14 iulie 1990.autorul crimei a ramas necunoscut pana astazi.

Opera:

Cantec de septembrie, poezii, 1967
Cir-Li-Lai, poezii pentru copiii, 1968
Ceasca de portelan, carte de povestiri, 1971
Salcie alba, poezii, 1972
Perseverenta, schite, 1975
Enigma, FP, povestiri, 1976
Adevarul si inima, versuri, 1977
Orasul de margean, versuri, 1977
Mester si zburator, versuri, 1981
Semnele sarpelui, povestire, 1982
Clasa noastra, poezii pentru scolari, 1985
Sarbatoarea memoriei, poezii, 1986
Comandantul, povestiri pentru clasele primare, 1987
Relatie diagonala, nuvele si povestiri, 1988

Placă comemorativă instalata in 2000 pe blocul unde a locuit scriitorul Mihail Garaz – str. Ion Creangă 82/2.

Simion Ghimpu

Simion Ghimpu
24 mai 1939 - 27 iulie 2010

Simion s-a nascut la 24 mai 1939 in Coloniţa, in familia Irinei si al lui Tudor Ghimpu. A copilărit tot aici, alături de încă 4 fraţi: Gheorge, Visarion, Valentina si Mihai.

In anul 1957 Simion Ghimpu absolveste scoala pedagogică din Călăraşi, dupa care timp de un an lucreaza ca invatator la scoala medie din Mereni. In 1958 merge la Universitate, la facultatea de muzica, dar in scurt timp îşi dă seama că nu e ceea ce îşi doreşte şi se transferă la Istorie şi Filologie. În acelaşi timp Simion Ghimpu mai face 3 luni la Universitatea din Moscova, faculatatea de Limbi Romanice.

După absolvirea facultăţii de Istorie şi Filologie din Chişinău este angajat la “Inturist” (instituţie de traduceri) din Chişinau ca ghid-interpret de limba romană şi spaniola. Pe cea din urmă învaţind-o independent, din manuale, dar gindul de a invăţa spaniola la o instituţie de învăţămint nu-l păraseşte. Intră la Universitatea Jdanov din Sankt Petersurg, după care este angajat în Moscova ca ghid-interpret de spaniolă.

În 1964 intră la doctorantură la Institutul de teatru din Moscova “GHITIS” pe care o termina cu succes în 1967. În paralel preda limba ”moldoveneasca” pentru un grup de studenţi din Moldova care venise să-şi facă studiile la actorie, de fapt, preda limba română cu caractere latine, pînă cînd nu i-au dat de urma securitatea de la Chişinău. Aceştia i-au pus o condiţie: „ori predare cu caractere chirilice ori adio GHITIS. Simion Ghimpu la recomandarea rectorului si a şefei de catedră a cedat, dar era prea târziu pentru că discipolii săi erau deja “molipsiţi” de limba română şi continuau să scrie cu grafie latină, să citească cu grafie latină.

În 1969 Simion Ghimpu îşi susţine teza de doctor în studiul artelor şi vine acasă. Lucrează în funcţie de lector superior la Institutul de arte “Gavriil Muzicescu”, unde lucreză pînă în 2000.

Ajuns la pensie, continuă să lucreze la Culegerile sale de versuri şi asupra unui roman Autobiografic “Viaţă pe muchie de cuţit” pe care îl va publica în curînd.

A publicat versurile sale în mai multe cărţi:

Mereu, editura Hyperion (1995), Reversul Sentimentelor, editura Ruxanda(2000), la editura Pontos: Dincolo, (2003), Ghici, ce-s,(2003), Descifrari (2004), Stare de spirit (2007), Ia să-mi spui tu, spui(2008) Jeep-ul şi Sănia de la Coloniţa,(2008), şi un dublu CD cu muzică.

Printre activitatea scriitorului Simion Ghimpu se mai numară si circa 100 de cîntece în colaborare cu compozitorii: E.Doga, Ion Aldea-Teodorovici, M.Dolgan, I.Enache, O.Milştein, Al.Sochireanschi, N.Carajia, A.Bivol, M.Oţel, C.Rusnac, A.Chiriac, E.Mamot, D.Radu, Al.Luxemburg, D.Mateevici, S.Lăsoi, O.Ababii şi alţii.

Piesele lui Simion Ghimpu sunt cântate de formaţiile Noroc şi Orizont, de interpreţii: Ion Suruceanu, Sofia Rotaru, Nadejda Cepraga, Anastasia Lazariuc, Nina Crulicovschi, Fratii Bivol, Olga Ciolacu, Alexandru Lozanciuc, Radu Dolgan, Ana Barbu, Aurel Margine şi interpreţi de muzica populară: Larisa Arsenie, Anatol Dincu, Nicolae Cibotaru.

Nicolae Dabija spunea: „Simion Ghimpu îşi stenografiază ritmurile inimii sale şi le aşterne pe hârtie, ele sânt mai degrabă nişte cardiograme aranjate pe un portativ muzical. Priviţi-le fiecare închipuie un cântec”

Ce folos
(dedicată mamei Irina)
Ce folos de viaţă c-o trăiesc,
Dacă, mamă, rar te întîlnesc,
Ce folos din cîntecu-mi de dor,
Dacă, mamă, nu ai ajutor?…

Ce folos că-n viaţă o duc bine,
Dacă, mamă, nu eşti lîngă mine,
Ce folos că-auzi cîntecul meu,
Dacă lîngă tine, mamă nu sînt eu?

Ginerele ţi-a plăcut, e-ales,
Dar nici el nu te vede mai des,
Ca folos că ai şi nepoţei,
Dacă rar de tot te văd şi ei?…

Ce folos că m-am născut cu glas,
Dacă, mamă, singură-ai rămas,
Şi la bătrineţea ta cea grea
Apă, mamă, n-are cine-ţi da?!

Pădurile de la Călaraşi şi zona Donduşeniului au fost foarte aproape de sufletul lui Simion Ghimpu, la Donduşeni i-au fost montate piesele ” Florile aşteptărilor” şi „Arvona Înapoi”, piesa în baza obiceiurilor de iarna ”Pluguşorul” a fost montată şi la televiziune, iar piesa „Dimitrie Cantemir” e în aşteptarea montării.

Mesajul său pentru Coloniţa rămâne a fi viu şi astăzi: ”Să păstreze limba română pentru că este pericolul să fie rusificată, să păstreze obiceiurile şi tradițiile romanești!”

Simion Ghimpu la Teatrul Verde. 1989

Celebru, dar nepublicat

Prima carte a lui Simion Ghimpu, intitulată „Mereu”, a stat în sertarele editurilor vreo douăzeci de ani. Acest volum de poezii a apărut abia în 1995, la „Hyperion”, criticul Ion Ciocanu menţionând cu prilejul lansării: „În ce constă fenomenul Simion Ghimpu? Fenomenul acesta constă în faptul că scriitorul, pe de o parte, era foarte bine cunoscut, aproape că nu erau emisiuni de muzică în care să nu fie incluse melodii pe versurile lui, întreaga parte de Moldovă de dincoace de Prut cânta “Iubiţi învăţători” şi “Inima mea e Moldova”, şi alte cântece pentru care trebuia să ai multă şi mare îndrăzneală să le scrii atunci, iar, pe de altă parte, nu era chip să dai în producţie un manuscris de al lui Simion Ghimpu, adică să-i faci o carte. Încă în 1980 el era poet, la întâlnirile cu cititorii ridica săli mai mari decât aceasta”.

Arestat pentru că nu a acceptat să fie numit „zadrîpannîi maldavan”

O fotografie reprezentându-l pe Simion Ghimpu în faţa unei mulţimi entuziasmate vedem pe coperta celui mai recent volum al scriitorului, romanul „Viaţă pe muchie de cuţit”, apărut la Editura „Pontos” în 2009. Scris în ritm alert, într-un limbaj viu, expresiv, concentrat, acest roman e unul autobiografic şi reflectă „căutările de sine”, chinuitoare, traumatizante, dar insistente ale protagonistului, Mircea Stejaru, un intelectual marcat de dramele epocii sovietice, traversate cu demnitate, până la sfârşitul anilor optzeci, când „deasupra Europei au început să bată vânturile libertăţii”.
Urmărim cu emoţie periplul unui absolvent al Facultăţii de Istorie şi Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău, apoi doctorand la GHITIS (Institutul de Teatru „A. Lunacearski” din Moscova), fiul Irinei şi al lui Toader Ghimpu, născut pe 24 mai 1939 în comuna Coloniţa, judeţul Lăpuşna, frate cu legendarul deţinut politic Gheorge Ghimpu şi cu Mihai Ghimpu, cunoscut lider al PLM, interesantă fiind îmbinarea unor întâmplări de natură sentimentală cu evenimentele politice curente.
Captivează episodul confruntării cu miliţienii şi „drujinarii” din centrul Chişinăului care l-au băgat la închisoare doar pentru faptul că nu a acceptat să fie numit „zadrîpannîi moldavan” („moldovan nespălat”) de către două fetişcane rusoaice întâlnite pe stradă. În carte găsim şi evocări nostalgice ale satului de baştină, şi amintiri despre obiceiurile moldoveneşti, despre abilitatea de a-şi crea mici oaze ale libertăţii în sistemul autoritar ce părea de nezdruncinat, şi mărturii privind zilele petrecute prin biblioteci, unde şi-a scris teza de doctorat cu grafie latină, „în baza a douăsprezece spectacole ale teatrelor din Bucureşti”. Teza a fost respinsă de comisia de examinare moscovită, apoi rescrisă, fiindcă i se ceruse să se refere doar la teatrele din R. S. S. Moldovenească.
Citim în roman şi capitolul despre întâlnirea cu femeia visurilor sale, Veta Ghimpu Munteanu, care în acel moment avea douăzeci de ani şi era „cea mai subţirică, cea mai fină fată din lume”, aflăm şi multe detalii despre discuţiile şi frământările intelectualilor marginalizaţi de autorităţi, forţaţi să se supună regimului ori să îndure umilinţe şi lipsuri. Totuşi, protagonistul are norcoul să vadă cum „URSS îşi trăia ultimele clipe de viaţă” şi să-şi exprime nestingherit „dragostea faţă de limba română, faţă de pământul natal”.
Consacrat fiilor Tudor şi Lucian şi fiicei Anda-Cristina, romanul lui Simion Ghimpu conţine şi o dedicaţie tulburătoare soţiei, Veta Ghimpu Munteanu: „Mă închin şi sărut sufletul femeii vieţii mele, Veta, îi rămân veşnic îndatorat pentru credinţă, fidelitate, dragoste, înţelepciune, răbdare şi grijă”.

Simion Ghimpu între şlagăre şi elegii

Amintim cititorilor că autorul unor şlagăre precum „Numai tu”, „Ce rost are?”, „Amor, amor”, „Lacrimă”, „Casa noastră”, Simion Ghimpu, membru al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova, a mai scos de curând două cărţi, „Jeep-ul şi Sănia de la Coloniţa (naraţiune umoristică în nuvele)” şi „Ia să-mi spui tu, spui”, o cărţulie pentru copii dedicată nepoţilor săi Ingrid Renate, Sven Cristian, Alexandru şi Ruxanda. Din volumul pentru copii reproducem, spre deliciul publicului, o poezie scrisă pentru „finul Dorinel” (actualul primar al Municipiului Chişinău, Dorin Chirtoacă): „Dorinel când vede-o floare,/ un copac scăldat în soare,/ O pădure, o grădină,/ Un tractor sau o maşină,/ Case-nalte, codri, vii,/ Spice multe aurii,/ Zbor uşor de ciocârlii,/ Meri şi vişini, stropi de rouă -/ El pe toate le numeşte/ Cu cuvântul drag Moldovă” („Cuvântul drag”).
Din bibliografia scriitorului mai fac parte cărţile: „Reversul sentimentelor”, „Dincolo”, „Ghici, ce-s?”, „Descifrări”, „Starea de spirit”. Orice iubitor de poezie va putea selecta mai multe creaţii memorabile ale lui Simion Ghimpu, inclusiv texte combative şi elegii, pentru o eventuală trecere în revistă a producţiei sale poetice, eu însă aleg pentru acest final de articol versurile: „Sunt orbit/ de o lumină cerească,/ unghia s-a oprit în gâtul zilei/ şi continuă să crească”.

Nicolae Ţurcanu

Ţurcanu Nicolae

21.01.1918 − 17.08.1985

Ţurcanu Nicolae (21.01.1918, Nezavertailovca − 17.08.1985). Poet, pedagog. Studiază la Institutul Pedagogic din Tiraspol. Debutează editorial cu volumul „Întîiul pahar” (1940). Anturajul proletcultist de la Tiraspol nu-1 împiedică să aspire la poezia şi cultura progresistă, încercînd să se smulgă din mediul totalitarist. Patriotismul său se manifestă pregnant în poezia „Salutarea noastră”, scrisă în 1942, unde se afla la tratament. Poezia a fost citită la un mare concert în sala Ministerului Public al României, mai apoi publicată în revistele „Moldovanul” şi „Basarabia”. Versurile acestei poezii l-au costat scump pe poetul din Nezavertailovca: la 27 iunie 1944 este arestat de KGB şi dus în Siberia, unde a îndurat ani lungi de suferinţă. Revenit în Moldova, tipăreşte la Chişinău cărţile de poezie: „Rod” (1963), „Vînjosul pămînt” (1968), „Poezii” (1983).

Opere:
„Întîiul pahar” − Tiraspol, 1940;
„Cîntări din tinereţe” − Chişinău, 1941;
„Rod” − Chişinău, 1963;
„Vînjosul pămînt” − Chişinău, 1968;
„Poezii” − Chişinău, 1983.

Salutarea mea

Bună ziua, deal şi vale,
Salut, netedă câmpie,
Bună ziua, fraţi şi neamuri,
Salut, dulce Românie…
Care-mbătrânind în urmă,
Înainte-ntinereşti,
Care slava ţi se-nalţă
Din morminte strămoşeşti.
Azi poetul mic îţi vede
Pre seninul cer al tău
Cum l-au luminat strămoşii,
Cum ţi-l are Dumnezeu.
Aici doine sunt cântate
De-o grădină de poeţi.
Aici păsările zboară,
Aici soare mult aveţi.
Eu de unde vin doar norii
Las-amurguri pe ruine.
După douăzeci de ierne
Azi doar primăvara vine.
Salut, Dulce Românie,
Frate, soră, mamă, tată,
Noi vă zicem: “Bună ziua,
Dar adio – niciodată”.

„După ce îmi voi da obştescul sfârşit, roagă poetul Nicolae Ţur¬canu, manuscrisele mele, materialele de arhivă şi altele care se referă la creaţia mea literară, trebuie să fie date pentru păstrare fiicei mele, ea, la rândul ei, să le dea feciorului, adică nepotului meu Nicolae, si aşa mai departe până atunci când pe acest pământ nu va fi arsă cu foc roşu toată murdăria birocratică şi în locul ei vor veni oamenii care îşi vor îndreptăţi calităţile umane." (fragment din testamentul scris la 7 aprilie 1984. Peste un an şi patru luni, la 19 august 1985, poetul s-a stins din viaţă).

Nicolae Ţurcanu s-a născut la 21 ianuarie 1918, în satul Nezavertailovсa, raionul Slo-bozia, în Transnistria, într-o familie de ţărani. La vârsta de cinci ani rămâne fără tată. Peste câţiva ani mama lui se recăsătoreşte, iar tatăl adoptiv îl urăşte pe băiat chiar din primele zile, ceea ce îl face pe micul Nicolae să doarmă adesea în grajdul cu cai. Peste câţiva ani mama şi tatăl adoptiv părăsesc baştina şi el rămâne la o mătuşă bolnavă, care aproape că nu era în stare să-l întreţină. „Când nu aveam ce mânca la mătuşa mea, veneam acasă ca să nu mă vadă nimeni cât de mult sufăr. Prin anii treizeci bântuia foamea şi când mă culcam în casă, îmi adunam pietre, beţe şi le puneam lângă mine ca să am cu ce arunca în şobolanii care apăreau noaptea si rodeau masa. Vara adesea dormeam afară, de frică să nu-mi roadă picioarele şobolanii flămânzi şi ei. Iarna, ca să nu mi se rupă prea de¬grabă bocancii, mă dădeam pe gheaţă cu picioarele goale", îşi amin¬tea adeseori poetul de copilăria sa, însă mizeria nu i-a putut spulbera dragostea faţă de carte. A învăţat singur să citească, şi citea tot ce-i nimerea în mână. Fiindcă înţelegea buchiile, a fost angajat ca poştaş. „Aici mai căpătam câte o bucăţică de pâine, o bomboană, un covrig".

Cum a nimerit Nicolae Ţurcanu la şcoală chiar el povestea uneori cu umor: „Îmi pare rău şi acum că într-o zi, când am adus o scrisoare la sovietul sătesc, m-a văzut un inspector, care m-a întrebat de ce nu sunt la lecţii. l-am spus că nu învăţ. L-a certat pe preşedinte şi i-a or¬donat ca în cel mai scurt timp să mă facă elev. Învăţătorii de la şcoală m-au examinat şi am fost primit direct în clasa a cincea. Dacă nu aş fi umblat la şcoală încă vreo doi-trei ani, probabil că m-aş fi dus direct la institut". Peste doi ani termină şcoala de şapte ani, apoi au urmat studiile la Şcoala Pedagogică din Balta. În timpul studiilor din Balta face primele încercări poetice. După câţiva ani devine unul din poeţii îndrăgiţi din Republica Autonomă Mol¬dovenească. lată ce îşi aminteşte Grigore Ciugut, un vechi şi devotat prieten al poetului, originar din satele de moldoveni de hăt de lângă Bug, din regiunea Elizavetgradului, pe care soarta l-a adus în Moldova: „În urma represaliilor din 1937−1938 fuseseră scoşi din programele didactice clasicii literaturii române, iar unii dintre scriitorii contemporani fuseseră exterminaţi. La şcoala medie din satul natal mi-a predat lite¬rele Simion al lui Ion Ţăranu. Manualele de literatură erau scoase din circuit. Ne aducea ziare şi reviste editate în Tiraspol în care găseam poezii şi proze scurte. Din câte ţin minte, pedagogul ne bucura mai ales cu versuri de Nicolae Ţurcanu, poet tânăr, dar viguros şi talentat." („Transnistria" 1991, nr. 33−34). Începutul războiului l-a făcut să se întoarcă la Nezavertailovca, fiind pe atunci grav bolnav.

În una din zilele toamnei lui 1941, au apărut doi reprezentanţi ai autorităţilor, care s-au interesat de sănătatea Iui. După o săptămână au venit cu un camion şi l-au transportat la Tiraspol, unde un respon¬sabil, dl Munteanu, l-a întrebat cu ce se ocupă şi unde poate găsi cărţile lui de poezie. Poetul i-a povestit despre mizeria vieţii, că scrie poezii când durerile îl mai slăbesc. Domnul Munteanu i-a recomandat să-şi caute o gazdă, ceea ce Ţurcanu a şi făcut. Apoi a fost internat în spitalul militar. Când aici au început să fie aduşi mai mulţi răniţi, a plecat. Tratamentul, deşi a fost de scurtă durată, l-a ajutat. L-a pus pe picioare. Văzându-I că se simte mai bine, dl Munteanu îl roagă să citească poeziile sale la o serată la care vor fi prezenţi reprezentanţii elitei din judeţul Tiraspol. Tânărul poet acceptă propunerea şi citeşte poeziile „În satul meu" şi „Pe malul Nistrului". În luna martie 1942 i se propune să plece la Bucureşti la tratament, împreună cu capela corală „Visul Bugului" pleacă în capitala României (aşa va mărturisi N. Ţurcanu la judecată). Domnul Munteanu îi zise să redacteze o poezie, pe care va citi-o apoi la concertul din sala Ministerului Învăţământului. Poezia se numeşte „Salutarea noastră" şi începe cu: „Bună ziua, deal şi vale,/ Salut netedă câmpie./ Bună ziua, fraţi şi neamuri,/ Salut, dulce Românie..."

La spital s-a aflat trei săptămâni. Un domn tânăr, care s-a reco¬mandat ca student bulgar, Brucev, i-a spus că e folosit de propagandă în scopuri politice şi a insistat să se întoarcă la Tiraspol, altfel va fi rău de el. A părăsit spitalul fără să se trateze până la capăt. În timpul acesta, fără consimţământul lui, i-a fost publicată în presă poezia „Salutarea noastră". În aprilie 1942, intră în serviciu ca secretar literar Ia biblioteca Institutului de Statistică din Tiraspol. În 1944, când regimui român se destrăma în Transnistria, i se pro¬pune să emigreze. Îl invită un medic francez, dar dânsul nu acceptă şi rămâne în satul natal. Aflând că la Soroca se stabileşte conducerea republicii, pleacă în¬colo. Este numit director al şcolii din satul natal, dar nu reuşeşte să lucreze cel puţin o zi, căci e arestat. lată unele extrase din mandatul de arest din 27 iulie 1944: „Luând cunoştinţă de materialele KGB-ului privind activitatea criminală desfăşu¬rată de Ţurcanu N. M., ajung la concluzia că tov. Ţurcanu N. M., aflat pe teritoriul ocupat temporar, a trecut de bună voie în serviciul român, a luat cuvântul la radio şi seratele festive, şi-a citit propriile poezii închinate conducerii române. În timpul cercetărilor şi-a recunoscut crima".

Nicolae Ţurcanu îşi amintea cu durere de vremurile când era su¬pus anchetărilor: „Am căutat să explic că cele două poezii pe care le-am spus la serata festivă din Tiraspol nu erau antisovietice, că la radio n-am luat cuvântul, n-am vorbit la manifestările festive. Am citit numai poezii, dar anchetatorul strigă supărat: „Mata cauţi să te îndrep¬tăţeşti".
- Nu caut să mă îndreptăţesc, caut să spun ceea ce a fost şi ceea ce am făcut.
- Recunoşti că eşti vinovat ca trădător de patrie?
- Dacă cele săvârşite de mine sunt calificate ca acte de trădare, ce-mi rămâne să fac, decât să recunosc?
- Recunoşti că ai săvârşit o crimă faţă de statul sovietic?
- Da, recunosc. În perioada ocupaţiei din cauza sănătăţii mele şu¬brede şi a stării materiale grele - am trecut de bună voie în serviciu, am lucrat la bibliotecă. În primul rând, am citit o singură dată la o sera¬tă festivă două poezii lirice „În satul meu natal" şi „Pe malul Nistrului", în al doilea rând, am redactat poezia „Salutarea noastră" pe care, pa¬re-mi-se, în martie 1942, am citit-o în sala Ministerului Învăţământului din Bucureşti, la o serbare. În al treilea rând, la serata organizată de Liga Culturală din Bucureşti am citit poezia „În satul meu". În al patru¬lea rând, poezia „Salutarea noastră" a fost publicată în presa vremii fără ştirea mea. La radio n-am citit-o. În luna septembrie 1944 anchetarea se încheie cu următoarea for¬mulare: a publicat şi a recitat poezii cu conţinut antisovietic. La 20 noiembrie a avut loc şedinţa judiciară a curţii marţiale. lată une¬le extrase din sentinţa din 28 noiembrie 1944: „Poezia „În satul meu", scrisă de Ţurcanu, nu conţine calomnii Ia adresa puterii sovietice. Poe¬zia „Pe malul Nistrului" nu este cunoscută curţii marţiale şi este imposi¬bil a trage anumite concluzii. Poezia „Salutarea noastră" conţine elogii la adresa românilor. Examinând materialele existente, curtea marţială conchide că acţiunile lui Ţurcanu nu conţin elemente constitutive ale delictului prevăzute de articolul respectiv al Codului penal al Ucrainei. În temeiul articolului 290−297 alineat I, el este achitat".

Zadarnică i-a fost bucuria şi speranţa că se va întoarce la baş¬tină. Forţele din umbră, invidioşii şi slugile regimului existent urmăreau pas cu pas procesul. Despre aceasta nu o singură dată i-a spus an¬chetatorul soţiei lui N. Ţurcanu, că există persoane interesate în a-l băga la puşcărie. Poetul nu o singură dată i-a numit pe făptaşii care i-au distrus soarta. Mai cu seamă - o persoană care toată viaţa s-a aflat în posturi mari şi s-a bucurat de premii literare. Documentar însă lucrul acesta deocamdată nu este demonstrat. Astfel apare un protest din partea procurorului militar, motivându-se că nu s-au prezentat toţi martorii la judecată. Urmează o nouă şedinţă a curţii marţiale. Proce-sul durează două ore. Sentinţa era următoarea: zece ani de colonie de corecţie prin muncă şi cinci ani de privare de drepturi civile. Degeaba îi implora poetul pe reprezentanţii tribunalului, aceştia serveau regimul pe care îl reprezentau. Poetul nu avea cui să-şi verse durerea când s-a văzut dus sub escortă. Prieten devotat îi rămăsese doar inspiraţia: „Plecat cu crucea-n spate/ Înspre Golgota cea/ Sătulă de păcate/ Isus încet mergea./ Cu-aceeaşi strajă oarbă,/ Desculţ şi mititel,/ Tot clătinând din barbă./ Urmam şi eu ca El..." Poetul îşi aminteşte astfel de aceasta perioadă: „Greu, foarte greu mi-a fost la închisoare, însă am supravieţuit şi ca prin minune mai am zile. Am rezistat pentru că am avut răbdare de elefant şi inimă de taur. În cartea „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici" scriitorul rus A. Soljeniţân povesteşte despre chinurile unui moldovean năpăstuit în infernul GU¬LAGului. În acel personaj anonim sunt întruchipat eu. La Norilsk şi-n alte părţi, unde mi-am ispăşit pedeapsa, m-a însoţit muza. Ziua sub escortă ne duceau la lucru. Acolo îmi înfiripam versurile în memorie, iar seara prietenii fideli îmi aduceau «caietul verde», mă îndoseau în¬tr-o baracă de nădejde, le notam în pripă şi mi-l ascundeau din nou în¬cât nici un copoi n-a dat de urma lui. Astfel, cu timpul, mi-am acumulat zeci de poezii scrise mârunt-mărunt, nu cu buchii chirilice, ci latine". „Caietul verde" cuprinde 269 de poezii. Poetul iese din închisoare în anul 1952, cu doi ani mai devreme. „Să ştii, frate, că la dubă am robit ca un cal de dârvală. Din acest motiv celor mai mari de acolo, chipurile, li s-a făcut milă de mine şi m-au eliberat de la caznă cu doi ani mai devreme. Dar sâ vedeţi „bunătate"! Mi-au prescris să mă întorc nu la baştina mea - satul Nezavertailovca, - ci în raionul Camenca, mai departe de oraş. Cine era să mă oploşească acolo pe mine, om străin, fără paşaport? Oare o astfel de slobozenie nu aducea a batjocură? În plus, fusesem lipsit şi pe cinci ani de drepturi cetăţeneşti. A naibii situaţie." Neavând buletin de identitate, devenii şomer. Ba mai mult, vagabond". Primul loc de lucru I-a obţinut din partea statului pe 16 iunie 1954 - ca vânzător de îngheţată. Dar această ocupaţie nu-i aduce plăcere, nici venit, deoarece îngheţata se topea înainte de a fi cumpărată şi adesea costul era restituit din buzunar. Deşi avea trei ani de institut, iar în 1953 terminase şi cursurile de predare a limbii materne în clasele 5−7, nici un şef al Direcţiei de învăţământ nu dorea să-l angajeze. Cu mult mai târziu i s-a permis să predea câteva ore de limbă moldove¬nească în şcoala serală.

Trăia greu. La 22 ianuarie 1955 trimite o scrisoare lui Petrea Cru¬ceniuc: „Bade Petrea. Vă scrie şi Vă salută turcul, negrul şi breazul Nicolae. lertaţi-mă dacă amintirea despre mine o să Vă nască niscaiva fiori de neplăcere. Atâta om mai am şi eu pe planeta asta, către care mă pot adresa cu inima deschisă, sinceră - către Dumneata. Anul trecut, adică prin decembrie, în zilele când Dumneavoastrâ eraţi bolnav la pat i-am trimis lui tov. Rusu nişte poezii, ca prin mijlocirea Dumnului să ajungă la Dumneata. Până astăzi nu ştiu dacă au ajuns. Pe timpul tinereţilor lui T. Arghezi poeţii ocupau locul dintre uşă şi scuipătoare, eu nici acest loc de „onoare" nu-l merit. ...Când stau aşa zile şi nopţi de-a rândul, mă gândesc la intelectu¬alii din Apus, care ajungând la fundul disperării mele pur şi simplu se sinucid. Măcar că puterile nevăzute ale soartei mele tot mai intens şi mai forţat mă îmbrâncesc să-mi arunc ştreangul în gât, pasul acesta n-am să-l fac. Sovietul Suprem, prin ucazul de la 17.IX.55, punctul 6, a luat pedeapsa şi pata de pe umerii mei. Dar iată că nu-i aşa: pedeapsa mea se prelungeşte pe măsura prelungirii vieţii mele. lată de ce eu apar azi ca un om de prisos. De ce Vă scriu toate acestea? Nu ştiu. Poate că aşa, ca să-mi lărgesc laţul care mă gâtuie. Cu stimă profundă, N. Ţurcanu". Aceasta e una din multele scrisori pe care poetul le tot adresa unor prieteni, dar şi celor din fruntea conducerii republicii. Cu trecerea anilor a fost observat şi de scriitorii din Chişinău, dar nu ca să-l susţină. Majoritatea dintre ei îl ştiau doar când veneau la el în ospeţie. Avea un vin bun şi era deprins să pună la masă bucate gus¬toase. „Nu-mi pare rău că vin la mine. Chiar mă bucur din tot sufletul, şi nu cu scopul de a avea ceva profit din vizitele lor. Mă întristează că vin şi se duc, iar când mă întâlnesc în Chişinău, nu mă recunosc...". Şi totuşi am greşi mult în faţa adevărului, dacă n-am spune că s-au găsit poeţi care l-au înţeles şi chiar l-au ajutat mult. El aduce adesea vorba despre trei bărbaţi. „Dacă nu ar fi fost Nicolae Costenco, Petrea Cruceniuc şi Anatol Codru, nu mai vedea lumina tiparului nici o carte de a mea de după război".

Strădaniile lui Petrea Cruceniuc, Anatol Codru şi ale lui Nicolae Costenco s-au încununat de succes. Îi apare culegerea de versuri „Rod" (1963). Ulterior au văzut lumina tiparului plachetele „Vânjosul pământ" (1968), „Poezii" (1983). Cărţile n-au zăbovit mult pe rafturile librăriilor, precum se mai întâmpla cu opera unor proaspeţi laureaţi. În procesul de pregătire a culegerii „Rod", cum erau cerinţele pe atunci, manuscrisul a fost discutat, mai bine zis - „distrus" la editură. După discuţie, Nicolae Ţurcanu zice:
- Îmi vine să mă întorc acasă, să ard toate poeziile. Ce-mi rămâne să fac dacă criticii literari, ca şi mulţi poeţi, dansează după cum le cântă puterea de sus.
- Nu face prostia asta! Doreşti ca duşmanii să jubileze de bucu¬rie? Din contra, fii bărbat. Scrie aşa încât să crape de ciudă, îi spune Costenco. În ziua aceea ne-am dus împreună la baştină. Pe drum am vorbit mult despre creaţie, despre durerea care îl doboară când simte atitu¬dinea colegilor. Ajunşi în sat, la despărţire a zis cu tristeţe: „De mi-ar da Dumnezeu putere să mă ţin de sfatul lui Costenco. De fiecare dată când mă întorc distrus de la Chişinău, jur să nu mai pun mâna pe condei. Poezia îmi aduce numai amar şi chin. Dar trece un timp oarecare şi, fără să vreau, iar îmi roiesc gândurile în cap, care se cer îmbrăcate în haină poetică. Cu poezia terminată, simt câ mă calmez, vorbindu-mi mie însumi: duşmanii mei iar vor zice câ poezia mea nu e artă. Dacă mă voi lăsa de scris, vor avea dreptate ei, că sunt slab de fire. Aceasta nu mi-o pot permite".
După o discuţie, Zadnipru i-a spus:
- Tragedia matale, bade Nicolae, e că nu poţi cânta falsitatea.
Ţurcanu i-a răspuns, privindu-l în ochi;
- Da parcă mata nu ai aceeaşi tragedie? E tragedia tuturor, acelora care vor să facă artă adevărată, dar nu dictată de sus. Poezia mea e de toată ziua, nu numai de sărbători, zise trist Ţurcanu. Apoi publicaţiile nu-i dădeau iarăşi nicio atenţie. Aceeaşi tăcere la scrisorile pe care le trimitea la ziare şi reviste. Şi mult s-a bucurat atunci când revista „Nistru" îi găzduise câteva poezii. Auzise cum a fost susţinut de Nicolae Dabija. Dumnealui a îndrăznit să-i replice lui Bucov, care era contra publicării versurilor unui „duşman al poporului", trădător de patrie, cum îl numea el.
- Nu ştiu cât de trădător de patrie a fost Ţurcanu, zice Dabija, iar dacă are adevărate poezii, de ce să nu luăm pildă de la cei din Ţările Baltice? Acolo se publică operele de valoare şi ale scriitorilor din emigraţie. Când l-am întâlnit, mi-a spus optimist: „Se ridică o nouă generaţie de oameni de creaţie, poeţi nu numai talentaţi, dar şi îndrăzneţi". Era în iarna anului '84. Vin la dumnealui pe ospeţe. Lângă plită e o grămadă de hârtii. El lua câte o foaie şi o arunca în gura plitei şi-şi încălzea mâinile. L-am salutat. A răspuns la bineţe. Mă uit la grămada de hârtii. Erau poezii.
- De ce le ardeţi? l-am întrebat.
- Măcar atât folos din creaţia mea - să-mi încălzesc mâinile. Poezia mi-a adus numai chin. Multor scriitori li se introduc în planurile editoriale denumirea viitoarelor cărţi, pe care abia le poartă în gând. Eu pun manuscrisele pe masă şi nimeni nu le acordă nicio atenţie. Toţi mă au de trădător. Mă întreb adesea: în ce constă trădarea mea? A neamului? A patriei? Mai degrabă ei, cei care mâ învinuiesc, sunt nişte trădători, căci nu vorbesc de durerea omului simplu. Ei şi azi sunt trădători, trădători ai adevărului. S-au dedat minciunii pe care Ie-o dictează cei de sus, de la putere. Viitorul îşi va spune cuvântul, îmi pare rău că n-o să fiu ca să-l aud.

La 19 august 1985, poetul s-a stins din viaţă. După o zi de vară, fără apă, fără atenţie, cât a stat în coridorul spitalului raional, le-a spus medicilor: „Nici Domnul Dumnezeu nu mă va salva. Sunt distrus com¬plet de linguşitorii care s-au oploşit pe lângă puterea ce le cântă şi ei dansează fericiţi pe spinarea oamenilor truditori." La înmormântare s-a adunat tot satul. N-a fost nimeni din partea Uniunii Scriitorilor din R. Moldova. Fiind încă în viaţă, a rugat ca pe piatra funerară să fie scris catrenul: „Degeaba-n viaţă-am căutat/ Frăţie şi dreptate/ Numai sub lutul ridicat/Omul cu om e frate."

Poetul N. Ţurcanu a fost restabilit în U.S.R.M. abia în 1985, el însă moare după nouă zile. În anul 1992 Uniunea Scriitorilor i-a acordat un premiu special (post-mortem) pentru Opera Omnia. Despre Nicolae Ţurcanu aproape că nu s-a scris nimic, atât timp cât scriitorul a fost în viaţă. Dar şi acele cuvinte calde, pe care i Ie scriau poeţii ca autografe pe cărţi, pe care i le înmânau, când aveau prilejul să-l bucure, precum şi telegramele cu ocazia unor sărbători din viaţa lui, ne spun că erau oameni care-l iubeau şi îi înţelegeau opera. Era simpatizat de toţi colegii de serviciu, printre care se aflau şi români de peste Bug. „Soarta însă a fost crudă pentru toţi românii ajunşi din nou sub ocupaţia rusească. Revenind în aceste teritorii, bolşevicii au urmărit şi i-au exterminat pe toţi acei care au gândit româneşte. A căzut şi poetul Nicolae Ţurcanu, dar poezia lui va rămâne ca o făclie a români¬lor transnistreni". (Dintr-o scrisoare a lui Alexandru N. Smochină, fost subprefect al judeţului Tiraspol). Viaţa şi opera lui Nicolae Ţurcanu va deveni cu timpul un obiect de studiu mai amănunţit, deoarece e o operă adevărată care abordează problemele general-umane, şi nu dictate de condiţiile existente. În lucra¬rea sa „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia" Mihai Cimpoi menţionează cu privire la opera lui Nicolae Ţurcanu: „A publicat versuri care dovedesc un simţ nealterat al limbii, un lirism autentic, un dor de a surprinde culoarea locului". Suntem în speranţa că acei care l-au cunoscut pe poet vor scrie despre el aşa cum l-au văzut, cum l-au simţit în viaţa lui zbuciumată. Suntem datori să-i cunoaştem biografia, ca viitoarele generaţii să-şi dea seama mai bine cum a fost regimul totalitar, cum l-au servit acei care se hrăneau din linguşire pe lângă putere, călcând pe sufletele oamenilor talentaţi.

Nicolae Costenco

Nicolae Costenco

1913 - 1993

Nicolae Costenco s-a născut în anul 1913 la Chişinău, a studiat la liceul B.P. Haşdeu, a absolvit Universitatea de la Iaşi. A început să se publice în 1934, iar prima lui carte – culegerea de poezii „Poezii” – a văzut lumina în anul 1937. Apoi au apărut culegerile „Ceasul” (1939), „Elegii păgâne” (1940), „Cleopatra” (1940). Chiar dacă era tînăr, către 1940 Nicolae Costenco era unul dintre cei mai influenţi literaţi din Basarabia, devenind la acel timp redactor al revistei de literatură „Viaţa Basarabiei”. Iar apoi au urmat anii exilului în Siberia. Impus cu forţa să părăsească plaiul natal însorit, mediul literar inteligent, s-a pomenit în Taimîr, în localitatea Dudinca, situată după Cercul Polar de Nord.

Bustul lui Nicolae Costenco din Chișinău.

Cine n-ar fi distrus de asemenea schimbări în viaţă? Iar Costenco nu a pierdut nici darul de a vedea lumea prin prisma poetică, nici capacitatea de a trăi calde simţuri omeneşti, nici dorinţa de a trăi. Acolo, în întinderile aspre de la Krasnoiarsc, el a întîlnit dragostea vieţii lui. Acolo s-a născut primul lui copil. În ciuda tuturor greutăţilor, a bolilor căpătate în exil, el cînta în poeziile sale frumuseţea naturii şi a găsit în sine curaj să admirre hărnicia oamenilor ce locuiau pe malul rîului Enisei. Întoarcerea pe pămînturile natale i-a dat noi puteri, şi anii şaizeci, cunoscuţi ca ani ai dezgheţului post-stalinist, au devenit pentru Contenco foarte fructuoşi din punct de vedere creativ. N. Costenco colabora cu revista literară “Nistru”. A editat cîteva culegeri de poezii „Poezii noi” (1960), „Poezii” (1961), inclusiv şi cele scrise în limba rusă – «Постоянство» (1959), «Молдавские напевы» (1961). Scria povestiri şi eseuri despre viaţa satului moldovenesc. În 1962 a ieşit primul volum al romanului „Severograd”. L-a tradus pe Puşkin , Lermontov, Şevcenco, Esenin, Bloc. În 1970 a fost publicat cel de-al doilea volum al romanului „Severograd”, în 1976 – sunt editate poezii şi poeme, în 1979 – scrisori în două volume.

Ion Șcurea

Ion Șcurea

14 noiembrie 1935 - 12 august 2005

Ion Șcurea a fost un actor din Republica Moldova, cunoscut pentru interpretarea rolului baronului ungur Antal Siladi din filmul Șatra (1975).

Ion Sandri Șcurea s-a născut la data de 14 noiembrie 1935, în satul Vadul lui Isac din apropiere de orașul Vulcănești (astăzi în raionul Cahul). În anul 1955 a absolvit Școala de Muzică "Ștefan Neagu" din Chișinău, la clasa de dirijor de cor, după care a urmat studii de teatru și film la Școala teatrală "B.Sciukin" din Moscova (1955-1960).

După absolvirea Școlii de teatru de la Moscova, a fost angajat în anul 1960 ca actor la Teatrul "Luceafărul" din Chișinău, făcându-se remarcat ca interpret al personajelor de comedie și tragico-lirice. De asemenea, a regizat cu mult succes spectacolul "Chirița în provincie" de Vasile Alecsandri. În anul 1970 devine director artistic al Teatrului "Luceafărul". Este numit apoi ca director al Teatrului "Ginta latină" din Chișinău.

În paralel cu activitatea teatrală, Ion Șcurea a debutat în anul 1961 ca actor de film la studioul cinematografic "Moldova-film" în filmul "Insula vulturilor". A interpretat apoi roluri care l-au plasat printre actorii de frunte ai filmului moldovenesc, printre care Mircea Lascu din "Așteptați-ne în zori" (1963), Nicolai din "Ultima noapte în rai" (1964) și baronul ungur Antal Siladi din filmul Șatra (1975). A primit titlul de Artist al poporului din RSS Moldovenească (1974), Premiul Național (1978), precum și Ordinul Republicii în grad de cavaler (1999).

Ion Șcurea a încetat din viață la data de 12 august 2005, în municipiul Chișinău, la vârsta de aproape 70 ani.

Filmografie

Insula vulturilor (1961) - Gheorghe

Omul merge după soare (episod, 1961)

Așteptați-ne în zori (1963) - Mircea Lascu

Ultima noapte în rai (1964) - Nicolai

Gustul pâinii (1966) - Mircea Scutaru

Ofițer în rezervă (1971) - Lozovan

Podurile (1973) - Seremet

Șatra (Mosfilm, 1975) - baronul Antal Siladi

Nimeni în locul tău (1976) - Urzică

Cetatea (1978) - Kurt Oberman

Suspectul (1978)

Emisarul serviciului secret (1979) - Klimovici

La porțile satanei (1980) - serdarul Goia

Hotarul din iunie (1982)

Prietenie între bărbați (1982)

Luceafărul (1986) - Vasile Alecsandri

Igra v smert, ili postoronniy (1991)

Vlad Gheorghelaş

Vlad Gheorghelaş

22 octombrie 1949 - 13 martie 2011

Pentru cei care au fost spectatori la concertele susţinute de moldovenii de peste Prut, la Iaşi, înainte de 1989, Vadim (Vlad) Gheorghelaş este un nume sonor. A cântat alături de Zinaida Julea, Valentina Cojocaru, Ioana Capraru şi alţi solişti dintr-o generaţie iubită, adorată de românii de pretutindeni, cu Orchestra „Lăutarii”, dirijată de Nicolae Botgros, Orchestra „Mugurel”, condusă de Ion Dascăl şi Orchestra folclor a Radio-Televiziunii din Moldova. Vocea sa, ajunsă în casele moldovenilor de dincoace de Prut şi prin intermediul Radio Iaşi, a devenit una dintre cele inconfundabile şi adesea cerute de ascultători. Solistul care s-a definit, cu modestie, „un om care slujeşte cântecul”, a şlefuit cu migală asperităţile sufletelor, interpretând numeroase melodii pe versurile lui Grigore Vieru - poetul de care l-a legat o prietenie trainică şi pe care l-a urmat, dincolo de zări...

Pe 13 martie 2011, Vadim Gheorghelaş s-a stins din viaţă, lăsând mai sărac afişul muzicii populare româneşti. „Te-ai dus, satule, departe”, „De la Chişinău la Iaşi”, „Nevasta moldoveană”, „Părinţii”, „De când lumea-i pe pământ” sunt doar câteva dintre melodiile din repertoriul regretatului artist.

„Avea în suflet o cumsecădenie care se cerea respectată”

Vladimir Gheorghelaş (Vlad - pe numele său consacrat pe scenă) s-a născut în octombrie 1949, în satul Drochia, Republica Moldova. Deşi era un talent înnăscut şi uimea lumea atât cu vocea sa, cât şi cu abilităţile „supranaturale” de a fluiera artistic - imita fluierul ori cavalul, dar cânta şi la frunză şi solz de peşte -, a urmat profesia de mecanic agricol. A cântat în cercurile de amatori din comune, apoi a plecat să studieze la Colegiul de Muzică „Ştefan Neaga” din Chişinău, iar în 1980 a primit invitaţia de a cânta cu Orchestra „Lăutarii”. „Era foarte exigent la mesajul cântecelor, la cuvintele pe care le rostea. Nu voia melodii cântate şi răscântate, dorea să aibă în repertoriu cântece puternice, care sa ajungă la inima, dar şi la mintea ascultătorului”, ne-a spus soţia regretatului artist, Zîna Gheorghelaş.

Unicul fiu al soţilor Gheorghelaş, Dorin, care acum trăieşte la Strasbourg, este şi el muzician. Cântă la nai, cultivând talentul moştenit de la tatăl său, dar şi aspiraţia către perfecţionism.„L-am cunoscut pe Vadim când eram studentă în anul IV, la Universitatea de Stat din Chişinău. M-a cucerit sinceritatea lui. Avea în suflet o cumsecădenie care se cerea respectată. Era un om foarte deschis. Ce a gândit aceea a spus oamenilor. Faţă de cei sinceri, a câştigat cu asta, faţă de ceilalţi, a pierdut”...

„Muzica frumoasă nu se învecheşte nicicând”

În anul 1998, Vadim Gheorghelaş i-a spus poetului Grigore Vieru: «Maestre, se cântă mama în toate felurile, şi la poartă, şi cu furca în mână, dar uitaţi-vă, că eu am crescut fără tată şi nu este nici un cântec...”, istorisea artistul, într-un interviu la Etno Tv, în 2009. Aşa au apărut versurile care i-au unit în suferinţă, dar mai ales în prietenie: „Tată, eu nu ştiu de ce/ Nu te-au scris în cântece/ Ca pe măiculiţa mea,/ Care viaţă datu-mi-a./ Tu ca dânsa ne iubeşti/ Şi ca ea îmbătrâneşti./ Rele-n viaţa sunt de-ajuns,/ Dacă plângi, tu plângi pe-ascuns..”

Ultimul CD lansat de Vlad Gheorghelaş se intitulează „Adevăr vă spunem” - o selecţie din melodiile cântate pe versurile lui Grigore Vieru şi muzica lui Gheorghe Banariuc. „De ce am apelat la genul popular de muzică? De aceea că muzica frumoasă nu se învecheşte nicicând, dar şi pentru faptul că în viaţa de azi au apărut teme şi subiecte noi, necunoscute în folclorul autorilor anonimi, cum ar fi răzleţirea compatrioţilor noştri pe diferite meridiane ale globului şi înstrăinarea lor de pământul natal”, rosteşte regretatul poet Grigore Vieru, în înregistrarea care deschide albumul.

La astfel de cântece, nu întârzie să apară comentarii postate pe internet: „Ascultând această melodie, departe, la mii de kilometri distanţă de mamă, tată, fraţi şi de satul natal, lacrimile îmi brăzdează obrazul... Mult respect pentru Vlad Gheorghelaş, dar curând o să mă reîntorc în satul meu natal...”, scrie SuperRemo79.

În memoria artistului care a slujit cu har şi înţelepciune muzica populară, Zîna Gheorghelaş pregăteşte acum, având sprijinul violonistului Oleg Vitliuc, al acordeonistului Petru Voronciuc şi al altor prieteni devotaţi ai lui Vlad Gheorghelaş, lansarea postumă a unui CD care să includă o serie de înregistrări rămase needitate, în graba de neînţeles a plecării spre îngeri.

Adrian Păunescu

Adrian Păunescu

20 iulie 1943 - 5 noiembrie 2010

Adrian Păunescu a fost un poet, publicist, textier și om politic român. Păunescu este cunoscut mai ales ca poet – debutând în 1960 și fiind unul dintre cei mai prolifici autori români contemporani – și ca organizator al Cenaclului Flacăra, întrunire desfășurată periodic în anii 1973–1985, de regulă în orașele mari ale României, unde artiștii promovați de poet prezentau lucrări muzicale și literare în fața unui public numeros. În cadrul cenaclului, Păunescu a încurajat cultura de masă îndrăgită de publicului tânăr, în ciuda numeroaselor sancționări aduse acesteia de către puterea comunistă; el a inventat sintagmele „generația în blugi” și „muzică tânără” pentru a-și desemna tinerii spectatori amatori ai unui stil vestimentar nonconformist, respectiv sonoritățile iubite de aceștia, ale genurilor folk și rock.

Păunescu și-a început activitatea publicistică în 1973, an când intră la conducerea revistei Flacăra. Devenit incomod, este destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploiești din iunie 1985, însă Păunescu devenise cunoscut și pentru criticile la adresa puterii (vezi, de exemplu, poemul „Analfabeții”, publicat în 1980 în Flacăra). După căderea comunismului nu i s-a permis reîntoarcerea la conducerea revistei Flacăra, astfel că, în toamna anului 1990 fondează revista Totuși iubirea. În calitate de publicist a mai condus pentru o scurtă perioadă, în 1999, ziarul Sportul românesc, și a realizat emisiuni de fotbal la postul de televiziune Antena 1.

În perioada comunistă a fost considerat de mulți români un sicofant pentru felul în care îl lăuda pe șeful de stat Nicolae Ceaușescu.

Totuși poetul nu a încetat să-și exprime admirația față de anumite laturi ale comportamentului lui Ceaușescu nici după încetarea regimului comunist. Indiscutabil, orientarea politică a lui Păunescu a fost întotdeauna una de stânga. Spre deosebire de alte personalități ale perioadei comuniste, Păunescu a promovat idei de stânga mai liberale, de inspirație occidentală. Relația lui Păunescu cu puterea comunistă poate fi considerată ca ambiguă, Păunescu manifestându-se nu ca un critic radical al sistemului sau al ideologiei. Critica sa se orientează mai degrabă asupra derapajelor puterii politice și a neajunsurilor economice. Păunescu a întreținut relații strânse cu membri ai aparatelor comuniste de stat și partid. După 1989, Păunescu nu reneagă ideologia socialistă, intrând rapid în Partidul Socialist al Muncii creat de Ilie Verdeț.

Adrian Păunescu, Grigore Vieru și Ion Aldea-Teodorovici alături de luptatorii din Razboiul ruso-moldovenesc de pe Nistru, 1992.

Familia și educația

Deși născut în Basarabia (Republica Moldova de astăzi), Păunescu și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bârca, în județul Dolj. A absolvit Colegiul Național Carol I din Craiova și, în 1960, Școala Centrală (la data aceea Zoia Kosmodemianskaia), fiind coleg, printre alții, cu actrița Silvia Năstase. Tatăl lui Păunescu, membru al Partidului Național Liberal, a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru „activități anti-comuniste” de regimul stalinist de după 1945 și din această cauză Păunescu a trebuit să aștepte trei ani înainte de a se putea înscrie la facultate. Păunescu a studiat filologia la Universitatea din București.

Activitate

Scriitor

A debutat ca autor literar în anul 1960. Autorul a peste cincizeci de cărți, în majoritate volume de versuri, Păunescu a fost unul dintre cei mai prolifici poeți români contemporani. Cărțile sale au fost editate într-un tiraj record de peste un milion de exemplare.[necesită citare] Un număr apreciabil de poezii ale sale au fost făcute cunoscute prin punerea lor pe muzică de către compozitori din genurile folk și rock; există și situații în care Păunescu a colaborat direct cu muzicienii, îndeosebi în cadrul Cenaclului Flacăra.

Talentul său poetic a fost apreciat de mulți critici literari importanți. Astfel, Șerban Cioculescu a spus că Adrian Păunescu că este cel mai mare poet social de după Tudor Arghezi, iar Eugen Simion îl consideră "ultimul mare poet social român".

În Cenaclului Flacăra

17 septembrie 1973 - înființează Cenaclul „Flacăra”, adevărat fenomen de masă, cu care susține, până la interzicerea sa, în 16 iunie 1985, 1.615 manifestări de muzică, poezie și dialog, în fața a mai mult de 6 milioane de spectatori.

Pe scena Cenaclului „Flacăra”, se lansează spre marele public, cele mai faimoase figuri ale muzicii tinere românești, poeți și alți creatori

În 1982, apare triplul album de discuri LP, „Cenaclul Flacăra în concert”, iar în 1983, este realizată, fără a putea fi cuprinse decat puține filmări, pelicula de 70 de minute „Cenaclul Flacăra - Te salut, generație în blugi”, interzisă imediat de autorități

În urma unor incidente înregistrate la un concert al Cenaclului Flacăra la Ploiești, activitatea cenaclului este interzisă până în 1990. Incidentele s-au datorat pe de-o parte condițiilor meteo (furtună) care au făcut să fie oprit curentul electric pe Stadionul Petrolul, iar pe de altă parte faptului că unii participanți au profitat de această ocazie și au creat o busculadă, soldată, se pare cu victime. La acel moment incidentul a fost trecut sub tăcere de către autoritățile comuniste.

7 mai 1990 - înființează Cenaclul „Totuși iubirea”, pe Stadionul din Drobeta Turnu-Severin, sub impulsul ziaristului Dumitru Vișan și al fotbalistului Ilie Balaci. În cei peste zece ani de activitate, noul cenaclu susține concerte de mare succes, în țară și dincolo de actualele granițe, în special la Chișinău. O parte din activitatea de excepție a Cenaclului „Totuși iubirea” (690 de manifestări, până la 25 mai 2000) se regăsește în seria de casete audio și video editate de Fundația Iubirea, între 1995 și 1999.

Jurnalist și om de televiziune

În anii 1970 Păunescu a devenit o figură importantă în mass-media românească. Cenaclul Flacăra și revistele pe care le-a dirijat au exercitat o atracție indiscutabilă asupra tineretului și a vieții publice din România datorită combinației de idei de stânga de inspirație occidentală și de naționalism. Numeroși muzicieni din genurile rock și folk pe care autoritățile comuniste îi puteau considera „subversivi” au fost lansați sau promovați de Păunescu prin recenzii ori prin introducerea lor în Cenaclul Flacăra.

1977-1981, la ideea lui Dumitru Popescu, realizează la Televiziunea Română un ciclu de emisiuni de descoperire și valorificare a potențialului creator cultural național („Antena vă aparține”, „Antena Cântării României”, „Gala Antenelor”, „Descoperirea României”, „Redescoperirea României”, etc.)

1985-1989 - numele său nu mai poate apărea pe posturile de radio și televiziune, măsură restrictivă care continuă până în 1992[necesită citare].

Din 1992 participă, în calitate de invitat, la emisiuni pe teme politice și culturale, la Televiziunea Româna 1 (cea mai de răsunet fiind cea realizată de Mihai Tatulici, în 17 iulie 1992[judecată de valoare]) și TVR 2 (Seratele muzicale ale lui Iosif Sava, Ceaiul de la ora 5, al Marinei Almășan), TV Antena 1 (inclusiv la „Milionarii de la miezul nopții”, realizator Marius Tucă și la emisiunea „Printre rânduri”, a lui Radu Herjeu), Tele 7 abc, Pro TV, Tv Sigma, Super Nova din București, Tele + și Cinemar Baia Mare, TV-Valcea, TV-Deva, TerraSat Craiova, Dags TV Petroșani, TV Slobozia, TV Bacău, TV Lugoj, Terra Sat Reșița, Cony Sat Tulcea, alte posturi locale de televiziune, la Radio România, Radio 21, Radio 2M+, Radio Total, Radio Blue Jeans Slobozia, Europa Liberă etc.

27 martie 1998 - realizează Duplexul București-Chișinau, la TVR 2

21 martie 1998 - 2 aprilie 1999 - realizează, la Televiziunea Națională Antena 1, emisiunea saptămânala de cultură, civilizație, eveniment și performanță „Schimbul de noapte - Pariul pe insomnie” (dialoguri cu personalități, recitaluri de muzică de toate genurile, lansări și relansări de talente din muzică, literatură, plastică, știință, sănătate, teatru, expoziții de pictură, fotografie si sculptură, rubrici de cultură economică, mitologie istorică a neamului, limba română actuală, reportaje de actualitate, alte rubrici de cultură, dialog și civilizație vii (49 ediții până în 2 aprilie 1999[necesită citare]). Din 9 aprilie 1999, emisiunea iși schimbă denumirea, respectiv „O șansă pentru fiecare” (se difuzează vinerea, 12 ediții, până la 25 iunie 1999[necesită citare]) iar din 25 iulie 1999 până în 14 decembrie 1999, când are loc ultima ediție, emisiunea se difuzează duminică noaptea, de la ora 1, în continuarea emisiunii „Meciul meciurilor”, în cadrul mega-emisiunii „O noapte cu Adrian Paunescu”.

7 martie-14 decembrie 1999 - realizator al emisiunii duminicale TV Meciul Meciurilor - Fotbal Club Antena 1

Din 26 ianuarie 2000 - realizează, la Tele 7 abc, două noi emisiuni saptămânale: „O noapte cu Adrian Paunescu” (talk–show, sâmbătă noaptea) și „Cenaclul Totuși iubirea” (duminică seara)

Om politic

Relația lui Păunescu cu regimul Ceaușescu este în general considerată ca ambiguă, mergând de la scrierea de poeme adulatoare la critici publice directe. Aceasta explică și varietatea pozițiilor pro și contra Păunescu de după 1989.

Între 1966 și 1968 a fost secretar al organizației U.T.C. de la Uniunea Scriitorilor din România, iar în august 1968 a devenit membru al Partidului Comunist Român. Ca membru al PCR, a fost sancționat cu vot de blam cu avertisment, în toamna anului 1985.

După revoluția din 1989, s-a retras pentru scurt timp din viața publică, dar din 1992 a fost membru al Partidului Socialist al Muncii (de orientare socialistă, absorbit ulterior de Partidul Social Democrat), căruia i-a devenit vicepreședinte în 1993 și prim-vicepreședinte și purtător de cuvânt în 1994; în legislatura 1992–1996 a fost senator de Dolj din partea acestui partid.

Ca senator, a fost președinte al Comisiei senatoriale de cultură, artă și mass-media și al Grupului Parlamentar „Partida Națională”. A fost membru al delegației parlamentare române la Consiliul Europei de la Strasbourg, și, din această calitate, observator european la alegerile din Republica Moldova (1994) și Republica Croația (1995).

În 1994, este ales vicepreședinte al Grupului Politic Stânga Europeană Unită.

În februarie 1996 a fost desemnat candidat al PSM la alegerile prezidențiale din 1996, la care a obținut, însă, doar 0,69% din voturi, pierzând alegerile în primul tur de scrutin.

Tot la alegerile din 1996, PSM nu a mai intrat în parlament, iar din 1998, Păunescu a devenit membru al Partidului Democrației Sociale din România (devenit, din 16 iunie 2001, Partidul Social Democrat), partid cu care fosta sa grupare, PSM, avea să fuzioneze ulterior. Ca membru al PSD, a fost ales din nou senator de Dolj, pentru legislatura 2000-2004. În această nouă legislatură, a îndeplinit din nou funcția de Președinte al Comisiei Senatului pentru Cultură, Culte, Artă și Mijloace de Informare în Masă. De asemenea a fost membru al Comisiei Interparlamentare București-Chișinău, precum și al grupurilor parlamentare de prietenie cu Republica Populară Chineză (grup al cărui președinte a fost), Turcia și Portugalia.

Cărți publicate:

Ultrasentimente (1965, poezii, debut editorial)

Mieii primi (1966, poezii)

Fântâna somnambulă (1968, poezii)

Cărțile poștale ale morții (1970, proză fantastică)

Aventurile extraordinare ale lui Hap și Pap (1970, literatură pentru copii, cu ilustrații de Constanța Buzea, prima lui soție)

Viață de excepții (1971, antologie de poezii)

Sub semnul întrebării (1971, interviuri)

Istoria unei secunde (1971, poezii, trei ediții, prima fiind arsă de cenzura de partid)

Lumea ca altă lume (1973, publicistică)

Repetabila povară (1974, poezii)

Pământul deocamdată (1976, poezii, două ediții)

Poezii de până azi (1978, antologie de poezii, record mondial de tiraj pentru poezie, 155.000 exemplare, în colectia BPT, cu o prefață de Eugen Barbu și o postfață de Șerban Cioculescu)

Sub semnul întrebării (1979, ediție revăzută și adăugită, interviuri)

Manifest pentru sănătatea pământului (1980, poezii)

Iubiți-vă pe tunuri (1981, poezii)

De la Bârca la Viena și înapoi (1981, reportaj, jurnal, cu ilustrații de Andrei Păunescu)

Rezervația de zimbri (1982, poezii, cu ilustrații de Ioana Păunescu)

Totuși iubirea (1983, antologie de poezii)

Manifest pentru mileniul trei - volumul 1 (1984, antologie de poezii)

Manifest pentru mileniul trei - volumul 2 (1986, antologie de poezii, care conține un capitol de poeme inedite și unul de referințe critice)

Locuri comune (1986, poezii)

Viața mea e un roman(1987, poezii)

Într-adevăr (1988, poezii, ilustrate de Andrei Paunescu)

Sunt un om liber (1989, poezii). Această carte a fost retrasă de pe piață, în septembrie 1989, de îndată ce a apărut și a revenit printre cititori în martie 1990.

Poezii cenzurate (1990, poezii, cu ilustrații de Andrei Păunescu, două ediții)

Româniada (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)

Bieți lampagii (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)

Noaptea marii beții (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)

Front fără învingători (1995, poezii)

Infracțiunea de a fi (1996, poezii, cu o prezentare și o bibliografie de Andrei Păunescu)

Tragedia națională (1997, poezii, referințe ­critice de Constantin Noica)

Deromânizarea României (1998, poezii, texte introdu­ctive de Nichita Stănescu, Fănuș Neagu și Grigore Vieru)

Cartea Cărților de Poezie (1999, ediția I, integrala poeziilor apărute în volume, și un capitol de versuri inedite. Cartea cuprinde toate cărțile de versuri publicate de Adrian Păunescu, de la debutul din 1965, până în 1999. Pe cât s-a putut, autorul a reconstituit și a oferit variantele adevărate ale poeziilor sale, pe care, în anumite cazuri, datorită cenzurii, le-a publicat, în volumele sale, cu titluri sau versuri schimbate)

Meserie mizarabilă, sufletul (2000, poezii)

Măștile însîngerate (2001, proze)

Nemuritor la zidul morții (2001, poezii)

Până la capăt (2002, poezii, 3 ediții)

Liber să sufăr (2003, poezii, 3 ediții)

Din doi în doi (2003, poezii)

Eminamente (2003, poezii, 2 ediții)

Cartea Cărților de Poezie (2003, ediție revăzută, adăugită și actualizată)

Întoarcerea pe Atlantida (2003, tradu­cere în limba sârbă de Adam Puslojici și Radomir Andri, Belgrad, antologie de poezii)

Logica avalanșei (2005, poezii, ciclul Zi de zi)

Antiprimăvara (2005, poezii, ciclul Zi de zi)

Muguri pe ruguri (2005, poezii, ciclul Zi de zi)

Ninsoarea de adio (2005, poezii, ciclul Zi de zi)

Încă viu (2005/2008, poezii, ciclul Zi de zi)

Un om pe niște scări (2006, poezii, ciclul Zi de zi)

De mamă și de foaie verde (2006, poezii, ciclul Zi de zi)

Copaci fără pădure (2006, poezii, ciclul Zi de zi)

Lehamite (2006, poezii, ciclul Zi de zi)

Doamne, ocrotește-i pe români! (2006, antologie de poezii 1968-1990)

Suntem pe mâna unor nebuni (2006/2008, poezii, ciclul Zi de zi)

Vagabonzi pe plaiul mioritic (2007, poezii, ciclul Zi de zi)

Rugă pentru părinți (2007-2008, antologie de poezii)

Generația '60 - Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru (2007, teză de doctorat)

Libertatea de unică folosință (2007, poezii, ciclul Zi de zi)

Poezia patriotică în luptă cu homunculii (2009, studii critice)

Vinovat de iubire (2010, roman)

Ultima noapte pe Atlantida. Poezii vechi și noi (2010)

Dumitru Caraciobanu

Dumitru Caraciobanu

22 aprilie 1937 - 14 noiembrie 1980

Dumitru Caraciobanu s-a născut la data de 22 aprilie 1937, în satul Satu-Nou din județul Cahul (România), astăzi în raionul Reni (Ucraina), în Delta Dunării. A urmat studii de teatru și film la Școala teatrală "Boris Șciukin" din Moscova (1955-1960), fiind coleg de promoție cu actorii moldoveni Ion Șcurea și Ecaterina Malcoci.

După absolvirea Școlii de teatru de la Moscova, a fost angajat în anul 1960 ca actor la Teatrul "Luceafărul" din Chișinău, unde s-a afirmat din primii ani, fiind considerat unul din cei mai talentați actori ai scenei.

În paralel cu activitatea teatrală, Dumitru Caraciobanu a debutat în anul 1961 ca actor de film la studioul cinematografic "Moldova-film" în filmul "Omul merge după soare". A avut parte de roluri principale cum ar fi: Fane Felinar (Așteptați-ne în zori), Turculete (Poienele roșii), Preda (Lăutarii), Mahmud-bei (La porțile satanei) ș.a. A fost un actor foarte popular în anii '60-'70 datorită rolurilor interpretate în filme.

Dumitru Caraciobanu a trăit o poveste de dragoste cu actrița moldoveancă Ecaterina Malcoci, dar nu s-a căsătorit cu ea.

Dumitru Caraciobanu a încetat din viață la data de 14 noiembrie 1980, în municipiul Chișinău, la vârsta de numai 43 ani și a fost înmormântat în cimitirul din satul său natal, potrivit dorinței sale testamentare. La funeraliile sale, actorul și regizorul Ion Șcurea remarca faptul că Dumitru Caraciobanu "a fost cel mai aplaudat dintre noi toți".

Filmografie:

Portretul lui Dumitru Caraciobanu pe un timbru din Republica Moldova (1994).

Omul merge după soare (episod, 1961)

Leacuri amare (1962) - Păcală

Așteptați-ne în zori (1963) - Fane Felinar

Ultima noapte în rai (1964) - Sava

Bariera (s/m, 1965)

Poienele roșii (1966) - Turculete

Viforul roșu (1971) - Foca Turculeț

Lăutarii (1971) - Preda

Crestături spre amintire (episod, 1972)

Durata zilei (1974) - Ciorbă

Furtuni de toamnă (1974) - Zaim

Mânia (1974) - Falcă

Vreau să cânt (1974) - tatăl

Calul, pușca și nevasta (1975) - Ocheșel

Povestea lui Făt-Frumos (1977)

Agent al serviciului secret (1978)

La porțile satanei (1980) - Mahmud-bei

Valeriu Cupcea

Valeriu Cupcea

1929 - 1989

Valeriu Cupcea a fost un actor şi regizor basarabean. Valeriu Cupcea a fost prim-regizor al Teatrului Moldovenesc Dramatic "A.S. Puşkin" din Chişinău în anii 1963-1977 şi 1981-1985. A montat peste 50 de spectacole, s-a produs în filmele "Singur în faţa dragostei", "Lăutarii", "Dimitrie Cantemir" etc. A jucat rolul lui Eminescu în spectacolul cu acelaşi nume după piesa lui M.Ştefănescu.

Pe parcursul întregii vieţi a promovat dramaturgia naţională: "Fântâna Blanduziei" (1967), "Iaşii în carnaval" (1969), "Două fete ş-o neneacă" (1971), "Sânziana şi Pepelea" (1982) - toate de Vasile Alecsandri. A montat mai multe spectacole după piesele autorilor basarabeni contemporani: "Roata vremii" după piesa Anei Lupan, "Nu mai vreau să-mi faceţi bine" după piesa lui Gh. Malarciuc, "Două vieţi şi a treia" după T. Vidraşcu, "Păsările tinereţii noastre" după piesa lui Ion Druţă etc.

A fost Artist al Poporului din Moldova (1975).

Andrei Băleanu

Andrei Băleanu

1935 - 24 iulie, 2000

Alături de Valeriu Cupcea, Veniamin Apostol, Ion Ungureanu, Sandri Ion Şcurea, Ilie Todorov, Andrei Băleanu face parte din generaţia de aur a regizorilor din Moldova postbelică, cei care aveau să schimbe faţa teatrului basarabean, reorientându-l spre valorile naţionale autentice.

Andrei Băleanu este unul dintre puţinii regizori care a preluat de la marele artist Valeriu Cupcea ştafeta priorităţilor artistice şi civice privind apropierea teatrului basarabean de cel românesc.

Pentru a evita comenzile ideologice, regizorul Andrei Băleanu s-a orientat în montările sale pe autorii clasici. Însă şi aşa nu a avut scăpare, multe spectacole montate de el au fost interzise pe scena teatrului, deoarece erau realizate în baza unor traduceri româneşti. Este şi cazul spectacolelor „Revizorul”, „Liubovi Iarovaia” şi „Romeo şi Julieta” (cu Iurie Negoiţă şi Dina Cocea în rolurile centrale). Ulterior, un alt spectacol montat de Băleanu a fost scos din repertoriu, este vorba de „Ioana D’Arc”, cu Dina Cocea în rolul titular, deoarece „stimabilii” de la CC bănuiau că eroina într-un monolog, îi are în vedere pe altcineva atunci când vorbeşte despre englezi.

Prezentă la lansarea volumului, actriţa Dina Cocea a ţinut să menţioneze că Andrei Băleanu nu putea trăi fără teatru: „A fost de o modestie nemaipomenită. N-a râvnit locul nimănui. Nu făcea comploturi. Nu vroia să ia locul şefiei. Asta a fost cel mai frumos. Pe el l-a interesat numai teatrul”.

Într-un interviu acordat criticului de teatru Valentina Tăzlăuanu, în 1989, pentru „Literatura şi Arta”, Andrei Băleanu povestea cum a ratat Teatrul Academic „A. S. Puşkin” ocazia de a colabora cu teatrul românesc: „Când I. Bodiul a fost în România, a văzut un spectacol după „Viaţa unei femei”, de Aurel Baranga, care, cică, i-ar fi plăcut. Şi atunci lui sau unuia dintre consilieri i-a venit ideea să fie montată această piesă şi la noi. Mai mult, doi actori români trebuiau să vină să joace în spectacol pe scena de la Chişinău, iar ai noştri să plece în acelaşi scop la Bucureşti. Ei bine, nu ştiu din ce considerente mi s-a propus mie acest lucru. M-am simţit măgulit şi m-am pus pe treabă. După câteva repetiţii sunt chemat la minister şi mi se pune o întrebare: „Ce facem cu ultimul monolog?” Eu aduc vorba că nu mi-ar strica o călătorie de documentare în România. Respectivii insistă: „Ce facem cu monologul? Poate îl reducem puţin?” Înţeleg că ceva nu îi aranjează în acel monolog final, dar găsesc şi eu un argument: „bine-bine, dar ce vor spune cei doi interpreţi români când vor veni să joace la noi?” Era vorba de Marcela Rusu şi Radu Beligan. Parcă i-am convins. Într-o bună zi sunt anunţat însă că repetiţiile se suspendă. Or, eu vroiam să duc spectacolul la capăt. Dar de la un timp observ că unii dintre actori, sub diverse motive, cam dispar de la repetiţii. Chiar şi Constanţa Târţău nu se prezintă. Până la urmă, directorul mă lămureşte că are indicaţie precisă să încetăm munca la spectacol. Mai târziu, prin teatru a circulat zvonul că doi dintre actorii noştri s-au dus la CC şi au declarat că „noi nu aveam nevoie de această lucrare”. Ca să vezi, erau mai vigilenţi chiar decât Bodiul”.

De altfel, aprecierile au fost de prisos în cadrul acestei întâlniri, numele lui Andrei Băleanu vorbeşte de la sine, în special când e vorba de teatru. Andrei Băleanu rămâne în istoria culturii noastre, dar şi în amintirea celor cu care a lucrat sau l-au cunoscut un titan al mişcării teatrale de o verticalitate morală deosebită şi un mare jucător de şah.

Amintirea lui Andrei Băleanu au venit s-o cinstească la lansarea volumului familia artistului, foşti colegi de breaslă, dar şi prieteni, care au depănat amintiri despre regretatul regizor. Printre ei a fost şi primul preşedinte al ţării, Mircea Snegur, care, în şcoală, a jucat chiar un rol într-o piesă montată de Andrei Băleanu în sat. Cei doi au fost buni prieteni în copilărie, iar ulterior, când în teatrul moldovenesc nu mai era loc pentru Andrei Băleanu, acesta a fost consilier pe probleme culturale al preşedintelui Snegur.

Memoria lui Andrei Băleanu a fost cinstită luni şi printr-un moment muzical inedit, oferit de violonistul Ionel Manciu, care a interpretat la vioară Balada lui Ciprian Porumbescu, care era şi melodia preferată a lui Andrei Băleanu.

Marele regizor a murit la 24 iulie, 2000. Pe ultimul drum Andrei Băleanu a fost petrecut de la Palatul Republicii şi nu de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, unde a montat în chei estetice şi etice noi “O noapte furtunoasă” sau “Revizorul”, cele mai remarcabile spectacole din istoria postbelică a teatrului moldovenesc, prin care a creat o adevărată şcoală de teatru românesc la Chişinău.