Anatol Codru

Anatol Codru
1 mai 1936 - 17 august 2010

Anatol Codru s-a născut la data de 1 mai 1936, în satul Molovata Nouă din raionul Dubăsari. După absolvirea a șapte clase primare în satul natal, a urmat școala medie în orașul Dubăsari, apoi Facultatea de Litere a Universității de Stat din Chișinău (1958-1963). A urmat ulterior cursurile superioare de regie la Moscova (1969-1971).

Pe când era student, a debutat ca poet cu volumul de versuri Nopți albastre (1962). A urmat publicarea a încă șase volume de versuri: Îndărătnicia pietrei (1967), Feciori (1971), Portret în piatră (1978), Piatra de citire (1980), Mitul personal (1986) și Bolta cuvântului (1997).

S-a remarcat ca regizor de filme documentare. Primul său film a fost realizat în anul 1968 și s-a intitulat Trânta. Începând din anul 1971 a lucrat ca regizor la studioul cinematografic "Moldova-film". La Congresele VII, VIII și IX ale Uniunii Cineaștilor (din 1993, 1998 și 2003), Anatol Codru a fost ales și apoi reales ca președinte al Uniunii Cineaștilor din Republica Moldova.

A obținut mai multe premii pentru filmele documentare realizate și anume: Premiul I pentru regie la Festivalul de filme din orașul Minsk (1968) pentru filmul Trânta, Diploma Pentru cea mai bună regie la Festivalul republican de filme Cocostârcul de argint (ediția I-a, 1978) pentru filmul Balada prietenului meu, Diploma Pentru cea mai buna regie la Festivalul republican de filme Cocostârcul de argint (ediția II-a, 1981) pentru filmul Letopisețul destinului nostru, Diploma Pentru cel mai bun film de popularizare a științei și Premiul Cocostârcul de argint la Festivalul republican de filme (ediția IV-a, 1983) pentru filmul Pușkin în Moldova, Marele Premiu la Festivalul Internațional de filme din orașul Ostravo (Cehoslovacia, 1990) pentru filmul Sint acuzați martorii și Premiul Mihai Eminescu (Suceava, 1992) pentru filmul Mihai Eminescu.

Anatol Codru a fost ales ca membru de onoare al Academiei Internaționale de Film "Nika" din Rusia, membru de onoare al Academiei de Științe a Republicii Moldova, specialitatea Literatură, regie de film. De asemenea, i s-a conferit titlul de doctor honoris causa de către Academia Internațională de drept economic și arta filmului.

În anii de emancipare naționala, Anatol Codru s-a aflat în primele rânduri ale militanţilor pentru renaşterea conştiinţei civice şi naţionale, pentru promovarea şi afirmarea valorilor perene ale limbii, culturii şi istoriei românilor. Opera lui Anatol Codru va rămâne în patrimoniul culturii naţionale, iar amintirea omului, prietenului şi colegului va fi mereu neîntinată în inimile celor care l-au cunoscut şi apreciat.

Poet, patriot şi mare român

Atunci când cineva din Republica Moldova este întrebat: “Cine este cel mai mare poet contemporan al vostru?”, de regulă, urmează răspunsul: Grigore Vieru. Eu, însă, ezit cu răspunsul la această întrebare, căci îmi vine greu să aleg între doi mari poeţi: Grigore Vieru şi Anatol Codru.
Grigore Vieru stăpâneşte secretele uimitoarei frumuseţi a simplităţii folclorice. Anatol Codru este autorul unei poezii cu o nemaipomenită densitate de idei şi metafore. Anume despre el, despre poetul-academician Anatol Codru, aş vrea să vorbesc azi cititorului acestei publicaţii. Dar nu ca poet aş vrea să-l descriu. Şi nici ca regizor. Acest lucru îl pot face cărţile şi filmele lui. Aş vrea să-l prezint ca exponent al mult pătimitei Transnistrii.
S-a născut la 1 mai 1936, în Malovata - Dubăsari. Cu referire la originea sa, la una din întâlnirile cu cititorii, Anatol Codru povestea: “…Străbunicul meu a fost român. La 1876, după ce s-a terminat războiul ruso-turc, la care au participat şi au căzut mulţi români, a venit cu oştile căzăceşti până în Ekaterinoslav. Învăţase într-un an de zile limba rusă. Marele dor de ţară îl făcu să pornească pe jos către casă. În Transnistria o întâlni pe străbunica mea şi, găsind-o foarte frumoasă, i-a propus căsătorie. La care ea îi răspunse: . Toate acestea mi le-a povestit mama, ea, la rândul ei, aflându-le de la bunelul.”
Despre anul 1918, Anatol Codru deapănă alte amintiri, culese de asemenea de la cei vârstnici: “Este un an crucial pentru românii din Basarabia şi un an de mare jale şi de mare dor pentru românii din Transnistria. În satul meu, Malovata-Veche, satul părinţilor mei, a luat fiinţă cunoscutul cântec folcloric:

La Nistru, la mărgioară,
Se strâng frații grămăjoară,
Printre fraţi – o surioară
Şi plâng toţi de se omoară:
Nistrule, apă-vioară,
Facete-ai neagră cerneală,
Să scriu mamei o scrisoare,
Să spun mamei ce mă doare.

Era despărţirea, intrată în istorie. Aşa am ajuns să vorbim despre Ţara Mare şi Ţara Mică. Dar, cum spunea Nicolae Iorga, România este înconjurată de români.
Ce vom face noi acum cu românii din Transnistria? Şi ce am făcut noi şi până aici cu cele aproape o sută de sate româneşti care au răsărit, prin secole, până la Bug şi în care astăzi nu mai vezi români? Dacă noi nu vom urma sfatul contemporanului nostru, al marelui cetăţean şi român Nicolae Dabija, că trebuie să ne trezim, dacă nu ne vom trezi satele şi oraşele, atunci lumea românească din Basarabia va pieri. Nu vom mai şti de numele “român” pe aceste pământuri.
Să dea Dumnezeu să ne trezim. Să ne trezim, căci avem sprijinul tuturor românilor, din toată lumea. Şi nu numai a românilor, ci a oamenilor curaţi şi cinstiţi din lumea întreagă.
Îndemnul la deşteptare al lui Anatol Codru este susţinut adesea prin propriul exemplu. În vara anului 2004, bunăoară, când jurnaliştii protestatari de la Compania “Teleradio-Moldova” au declarat greva foamei, protestând împotriva cenzurii şi a încălcării elementarelor drepturi democratice, lor li s-a alăturat şi acest mare patriot, în pofida vârstei înaintate şi a sănătăţii precare. A fost un exemplu ieşit din comun, când un poet-academician face greva foamei, iar autorităţile nu-i acordă nicio atenţie, nici chiar în momentul când, agravându-i-se starea sănătăţii, este luat la spital.
Întâlnirile poetului Anatol Codru cu cititorii se transformă în adevărate sărbători. Cuvântul lui, purtător de mobilizatoare încărcătură patriotică, este aşteptat pretutindeni. Alături de el ne amintim de origini, de neam, de istorie:

Ce iarbă înaltă! Să n-o mai tăiați,
S-o trecem cu luntrea, c-ajungem la mare.
Ce iarbă înaltă! – Au fost îngropați
Străbunii noștri cu bărbile-afară…

Ce iarbă, ce holdă, ce rai necuprins,
Ce verde! … Ce coase se-aud mai aproape,
Ce rouă fierbinte: străbunii au plâns
La ceasul, când fost-au de vii să se-ngroape.

Pe culmi,
La cetate,
Ţepoase-n ambiția lor, suverane,

Ultima poezie ai lui Anatol Codru:

Rămurel, frunză de nuc,
Tot ca tine mă usuc
Şi ca tine-o să mă duc
Unde mi-a fost scris…
Şi-o să-ajung atunci departe,
O s-ajung în nicăieri,
Unde nu-i nici azi, nici ieri,
Unde nu-i nici început,
Nici sfârşit şi nici demult,
Unde totul e nimic
Şi e frig, e frig, e frig.
Şi eu, cel fără de sine,
N-o să mă mai văd cu mine.
Ţipă-n noapte o nălucă -
Luna, alungând o cioară.
Mă aşteaptă jos, la scară,
Omul negru să mă duc.
Deci, rămâi, lume, cu bine,
Sănătate de la mine,
Spor la toate, pe curând -
Unde nu ne vom vedea nicicând.
Parcă-aud şi azi la Putna toaca,
Mi-a sunat ceasul şi veacul,
Draga-mi face cu năframa:
Iată, am trecut şi vama.